Amintiri din camera cu carti

Eram în clasa a patra și iubeam să citesc. Biblioteca era locul pe care îl vizitam cel mai des în pauze. Într-una din zile bibliotecara mi-a spus că pot veni oricând în afara programului  de la școală și să stau cât îmi poftește inima. Nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie. Cum? Să stau printre rafturile pline de cărți și să-mi arunc ochii peste titlurile lor? Să pot să mângâi fiecare filă și să rasfoiesc orice îmi cade în mână? Firește că am dat curs invitației chiar de a doua zi.

Eram ginger, aveam breton până peste sprancene și purtam o bereta mov. Bibliotecara m-a întrebat dacă sunt franțuzoaică, pentru că aveam un aer aparte. I-am zis că nu și m-am făcut și mai roșie. Eram timidă tare, dar ne-am împrietenit repede. Devenisem una de-a casei. Nu trebuia să îi spun cum mă cheamă și să mă caute prin cataloage ca pe restul colegilor mei. Știa că sunt Diana și că învăț la 4E, în clasa doamnei Biciu. Așa că intram, o salutam cum știam eu mai politcos, îi puneam un teanc de cărți pe birou, apoi mă duceam de capul meu prin biblioteca să imi iau alt teanc. Trebuia doar să semnez, deși nici nu aveam o semnatura a mea. Scriam Diana, cu D cat mai înflorat, cu bucla mica jos și codiță de purcel pompoasă sus.

Îmi plăcea mirosul de bibliotecă. Era un amestec de carte veche, cafea, țigări și praf. Îmi amintesc că atunci când treceam pe lânga rafturi, pasul meu leganat făcea să se ridice în urma mea particule fine care sclipeau în bătaia razelor de soare. Mi se părea magic și înconjurată de atâtea cărți începeam să-mi construiesc propriul basm cu mine în rol principal.

Ilustratoare: Catarina Sobral